L-am cunoscut ieri pe Petre Cozma...
Eu si cativa membri ai grupului ne-am dat intalnire in fata cimitirului din Pipera, pentru a aprinde o lumanare la capul lui Marian Cozma... Frigul patrunzator imi zguduia fiecare oscior in timp ce asteptam la poarta cimitirului sa ne reunim cu totii, cand deodata, a coborat dintr-un automobil negru un domn inalt, imbracat in negru... Mi s-au taiat picioarele in momentul in care l-am recunoscut pe domnul Petre Cozma... caci nu ma asteptam sa-l intalnesc acolo pe acest tata greu incercat de soarta...
A inaintat spre grupul nostru, privindu-ne cu lacrimi in ochi... "Dumnezeu sa-l ierte!" am baiguit cu greu, neindraznind sa-mi ridic privirea spre omul cat un munte... Lacrimile incepusera deja sa-mi siroiasca pe obraji... logodnicul meu imi tot soptea in ureche sa ma calmez... nu am putut sa ii adresez nici un cuvant... "Ma duc inauntru, la baiat..." ne-a zis el... Noi am inteles: acest tata indoliat intra in cimitir sa-si planga fiul plecat mult prea devreme dintre noi...
Nu am avut curajul sa-l urmam imediat pe aleile cimitirului, ci am ramas in continuare la poarta, chipurile pentru a astepta si celelalte persoane care au anuntat ca vin... Dupa cinci minute, ne-am facut curaj sa intram... nu am intrebat pe nimeni despre locatia mormantului lui Marian, constienti fiind ca vom observa de la distanta coroanele si florile pe care, datorita numarului mare, familia a fost nevoita sa le transporte pana la cimitir cu camionul...
Nu ne-am inselat... de la distanta era vizibil "muntele de flori si coroane"... tacerea ne inconjura din toate partile, si cu fiecare pas cu care ne apropiam de mormant, simteam cum lacrimile si durerea ne biciuiesc din ce in ce mai tare cugetul... Tatal lui Marian, sora lui mai mica, Alexandra, si logodnicul acesteia stateau impietriti in fata crucii...
Nu mi-am mai putut stapani puternica zbatere interioara si am izbucnit in lacrimi... Am sarutat crucea lui Marian si am aprins lumanari... apoi s-a asternut pentru cateva secunde tacerea... "Baiatul lui tata" se auzi vocea domnului Petre Cozma... "Nu l-a uitat lumea pe baiatul lui tata... In fiecare zi vine lume la mormantul lui: tot timpul gasim lumanari aprinse si flori proaspete" - continua domnul Cozma.
Nu indrazneam sa spunem nimic... Nu indrazneam sa ne ridicam privirile de la poza din care un baiat frumos ne privea zambind... Portretul lui Marian Cozma ne fascina prin calmul privirii lui, de parca ne-ar fi indemnat sa nu-l mai plangem, deoarece el ne priveste acum dintr-o lume mai buna...
Logodnicul meu si-a dres vocea si a indraznit sa spuna: "Nu merita una ca asta..." Din cauza faptului ca, poate, era plecat cu gandul la momentele in care fiul lui inca ii spunea "tata", domnul Cozma nu a inteles ce a zis si l-a intrebat: "Ce ai spus, PUIU?" Nu mi-a venit sa cred: acest om cat un munte, a carui infatisare impresioneaza prin masivitate, are un suflet atat de gingas incat a putut sa-i spuna logodnicului meu "puiu"... Lacrimi au inceput sa-mi scalde din nou obrajii, deoarece am realizat ca poate si pe Marian il striga la fel: "puiu"...
Am inceput apoi sa vorbim despre el, despre marele campion Marian Cozma... Am stat acolo aproximativ o ora, uitand de frig, incalziti de amintirile legate de Marian si depanate de tatal lui... "Cand venea cu colegii acasa, cum le mai taia tata cate un berbecut la BAIETII LU' TATA..."... Aceasta a fost inca o dovada a marinimiei si omeniei domnului Cozma: el ii privea pe toti colegii lui Marian ca pe proprii lui copii... Cu greu ne-am urnit din acel loc... Am sarutat crucea, ne-am asigurat ca lumanarile ii vor veghea somnul peste noapte si am pornit spre poarta...
La despartire, la poarta cimitirului, tatal lui Marian ne-a imbratisat parinteste pe toti, ba chiar ne-a si sarutat pe obraji... ne-a intrebat tot parinteste: "Aveti cu ce pleca de aici?" Cativa venisera cu masinile personale, cativa cu metroul... Pe cei care venisera cu metroul tatal lui Marian s-a oferit sa ii duca pana la gura de metrou cu masina lui, si urmandu-i exemplul, si ceilalti s-au oferit sa faca acelasi lucru. Ne-am urcat in masini si am pornit spre gura de metrou cu totii. Ajunsi la destinatie, am coborat din nou toti din masini, iar tatal lui Marian ne-a strans din nou in brate pe fiecare in parte... Am varsat din nou cateva lacrimi de tristete si am pornit spre casa, greu incercati de sentimentul ca tocmai ne-am intalnit la mormantul MARELUI SPORTIV MARIAN COZMA si ca am spus toti: "Dumnezeu sa-l ierte!", in loc sa ne intalnim la un meci de-al lui si sa strigam: "Hai, Marian Cozma!!!" "Hai, Pasarila!!!"...
Fie-i tarana usoara...
by Anamaria Lupulescu (anamaria-lajara.hi5.com)
